buton_savoart-1 scoala_vinului parteneri

istorie

Castelul Peleș a atins 7 milioane de vizitatori

castelul peles

Castelul Peleș din Sinaia, reședința de vară a regilor României, este una dintre cele mai atractive destinaţii turistice ale României. El a fost construit la dorința regelui Carol I al României (1866 – 1914), după planurile arhitecților Johannes Schultz, Carol Benesch și Karel Liman, și a fost decorat de celebrii decoratori J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz și Bernhard Ludwig din Viena. Acest important edificiu de tip istoric din România, cu statut de unicat, este, prin valoarea lui istorică şi artistică, unul dintre renumitele monumente de acest fel din Europa celei de-a doua jumătăţi a sec. al XIX-lea.

Principele Carol I, ales domn al României în 1866, vizitează pentru prima dată Sinaia în luna august a acelui an, rămânând încântat de frumusețea respectivelor locuri. Pe vremea aceea, Sinaia era un mic sat de munte, numit Podul Neagului. Domnitorul hotărăște construirea unui castel într-un loc retras și pitoresc: Piatra Arsă. Câțiva ani mai târziu, în 1872, el cumpără terenul (1000 de pogoane), iar lucrările încep în 1873. Mai întâi, lucrătorii au depus eforturi pentru a stăpâni elementele capricioase ale naturii, cum ar fi cursurile subterane de apă sau alunecările de teren.

Celor 300 de muncitori care au lucrat aici le-au trebuit doi ani pentru terminarea amenajărilor; în tot acest timp, domnitorul a supravegheat personal, în detaliu, lucrările. În 1875 se pune piatra de temelie a castelului, sub care sunt îngropate câteva zeci de monede de aur de 20 de lei, primele monede românești cu chipul lui Carol I.

În inima României și a românilor

În 1883 are loc inaugurarea oficială a Peleșului, pe care domnitorul l-a văzut ca pe un „sediu” al noii dinastii. Iar așezarea sa pe Valea Prahovei nu era întâmplătoare. Nu departe, la Predeal, era pe vremea aceea, granița României cu Austro-Ungaria. Însă, în viitor, după unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, castelul se va găsi chiar în inima țării.

Peleșul va căpăta apoi o tot mai mare importanță, devenind reședința de vară a familiei regale române, care petrecea aici destul de multă vreme, de obicei din mai până în noiembrie. Aici s-au ținut importante întruniri politice, cum au fost Consiliile de Coroană din 1914 (când s-a hotărât neutralitatea României din Primul Război Mondial, care tocmai începuse) și 1925.

Text de Mira Tănase pentru Savoart Sărbătoarea Bunului Gust

Vinul în bucătărie

vinul in bucatarie

Reuşita alegerii celor mai indicate băuturi pentru meniul ales, nu depinde numai de existenţa unor principii existente, ci în cele mai dese cazuri de factori circumstanţiali, cum ar fi: posibilităţile financiare, timpul, oaspeţtii şi nu în ultimul rând imaginaţia şi talentul gazdei.

Gastronomia, ca ştiinţă, a realizat de-a lungul timpului un acord perfect până la rafinament între felul mâncărurilor şi vinul ce trebuie consumat, astfel încât să se creeze apetitul şi ambientul unei bune dispoziţii.

Şi tot gastronomia ne confirmă că vinul se foloseşte în arta culinară încă din timpuri îndepărtate, existând reţete de sosuri preparate cu vin, lăsate mărturie de către Apicius, gastronomul Romei Antice.

Deci, iată că avem două şanse de a folosi vinul, şi anume: la prepararea mâncărurilor şi servit ca băutură alcoolică în timpul mesei, întregind meniul. În ambele situaţii vom respecta nişte principii pe care este bine să ni le amintim de fiecare dată.

La prepararea mâncărurilor nu vom întrebuinţa vinurile foarte bune, de marcă, pentru că le vom irosi, dar nici vinuri defecte, pentru că acestea strică gustul mâncării. Deci, vom folosi vinuri tinere, fructoase, uşoare, cu aciditate mai mare.

Text de Mira Tănase pentru Savoart Sărbătoarea Bunului Gust

Controverselor papalităţii

vatican-cover-interior

Istoria papalităţii este mai mult decât istoria unui stat (Vaticanul) şi a unei instituţii (Sfântul Scaun). Este o sumă de fapte reale intersectate de scorneli şi naraţiuni apocrife, de ciudăţenii şi ritualuri încă persistente, de secrete păzite cu străşnicie şi de mistere inventate, capabile toate să suscite interesul istoricilor de profesie şi al amatorilor, dar şi pe al celor pasionaţi de haloul tainic care înconjoară lumile interzise.

Urbi et Orbi. Două mii de ani de papalitate

Chiar daca accesul în Capela Sixtina este astăzi liber, puţini sunt cei care au pătruns pe coridoarele apartamentelor papale şi mai puţini încă aceia care au avut privilegiul să vadă de aproape iţele cu care a fost ţesută politica pontificală. Umbrele din pivniţele Vaticanului şi vechile cutume care încă mai reglează pulsul cetăţii, de la solemnitatea de aparat a gărzilor elveţiene la semnalele de fum care vestesc decizia conclavului cu privire la identitatea noului suveran pontif – toate stârnesc nostalgia celor sătui de foiala searbădă şi desacralizată a prezentului şi polarizează curiozitatea iniţiaţilor şi a profanilor deopotrivă. Să încercăm să trecem în revistă câteva dintre momentele importante ale papalităţii, coborând in timp pana la Roma secolului I dupa Hristos şi dând câteva pagini din prefaţă la uriaşa ei carte, care continuă să se scrie sub ochii noştri.
Titulatura de papă este purtată de capii mai multor biserici creştine. Printre acestea, Biserica Romano-Catolică, al cărei papă este episcopul Romei, conducătorul spiritual al catolicilor zişi romani şi şef al statului Vatican (actualul papă catolic este Benedict al XVI-lea, ales la vârsta de 78 de ani, pe data de 19 aprilie 2005); Biserica Copta, al cărei papă este Chenouda al III-lea şi care afirma că îşi află obârşia în evanghelistul Marcu; şi anumite biserici ortodoxe, al căror patriarh păstrează numele de papă (este cazul Bisericii din Alexandria, al cărei actual papă-patriarh este Theodor I). Numai primele două folosesc denumirea de papă ca titlu principal, pentru celelalte acesta fiind doar o anexa, utilizată arareori.
Cuvântul papă (din grecescul pappas) nu are, la origine, nimic dintr-un titlu oficial. El reprezintă o apelare încărcată de afecţiune respectuoasă, aidoma celei pe care copilul o foloseşte atunci când i se adresează tatălui său. Prima atestare a cuvântului – cu sensul de conducător religios – datează din anul 306 şi provine de la Alexandria , unde populaţia creştina a oraşului l-a supranumit papă pe episcopul ei de atunci, Petru. La începuturile erei creştine, titlul de papă era atribuit tuturor episcopilor. Ulterior, în Occident, el a început să fie rezervat doar episcopului de Roma (secolul al IV-lea).

Traducere de Mira Tănase pentru Savoart – Sărbătoarea Bunului Gust

TOP 7 cele mai stupide morţi ale unor personaje celebre!

jim fixx

1. Attila Hunul::
Una dintre cele mai negre prezenţe din istorie, Attila şi-a condus armata către glorie în Asia, din Mongolia până la marginea Imperiului Rus. Hunii au făcut ravagii – au pârjolit şi distrus sate întregi în drumul lor spre dominaţie totală.

Cum a murit? I-a sângerat nasul în noaptea nunţii.
În 453 AD, Atilla s-a însurat cu o fată tânără pe nume Ildico. În ciuda reputaţiei sale de luptător feroce, când venea vorbea de banchet, Attila mânca şi bea puţin. În seara nunţii a făcut exces şi s-a îndopat cu băutură şi mâncare. În timpul nopţii a început să-i sângereze nasul, dar Attila era prea beat să observe. A murit înecat în propriul sânge.

2. Tycho Brahe:
Un important astronom danez din secolul 16. Cercetările sale i-au permis lui Isaac Newton să descopere teoria gravitaţiei.

Cum a murit? N-a ajuns la timp la baie!
În secolul 16, era considerată o insultă să pleci de la masă în timpul banchetului. Brahe era recunoscut ca un mare băutor cu probleme la vezică. N-a ajuns la baie înainte să inceapă banchetul, dar nici nu s-a abţinut de la băutură. Pentru că era prea politicos să se ridice de la masă, lui Brahe i-a explodat vezica. A murit 11 zile mai târziu în chinuri groaznice.

3. Horace Wells
Pionier al anesteziei în anii 1840.

Cum a murit?
S-a sinucis cu anestezice
În timp ce experimenta folosirea a diferite gaze ce ar ajuta la anestezie, Wells a devenit dependent de cloroform. În 1848 a fost arestat pentru că a aruncat acid sulfuric peste două femei. Într-o scrisoare redactată în închisoare a dat vina pe cloroform pentru problemele sale. Patru zile mai tarziu a fost găsit mort în celulă. S-a anesteziat cu cloroform şi şi-a tăiat femurul cu o lamă.

4. Francis Bacon:
Una dintre cele mai influente minţi ale secolului 16. Filozof, scriitor, om de ştiinţă, despre Bacon se zvoneşte chiar că ar fi scris câteva din piesele lui Shakespeare.

Cum a murit? Îndesând zăpadă într-o găină!
Într-o după-amiază din 1626, Bacon urmărea o furtună de zăpadă şi a fost lovit de ideea că poate zăpada ar putea fi folosită pentru a conserva carne în acelaşi mod în care sarea era folosită. Bacon a cumpărat o găină, a ucis-o şi apoi a încercat să o umple de zăpadă. Găina n-a îngheţat, în schimb Bacon a murit de pneumonie.

5. Jerome Irving Rodale:
Părintele spiritual al mişcării pentru mâncarea organică şi creator al trustului de presa Rodale.

Cum a murit? În timpul unui show de televiziune!
Rodale s-a lăudat toată viaţa că va trăi până la 100 de ani doar dacă „nu mă va strivi un taximetrist dependent de zahăr”. A murit, însă, la 72 de ani. Un atac de cord l-a ucis în timp ce participa la inregistrarea unui talk-show. Emisiunea n-a fost difuzată niciodată.

6. Eschil
Dramaturg grec cu 500 de ani înainte de Hristos. Mulţi istorici îl consideră părintele tragediei greceşti.

Cum a murit? Un vultur i-a scăpat o ţestoasă în cap!
Legenda spune că ţestoasele erau ridicate de vulturi care, pentru a le putea mânca, le dădeau drumul de la înălţime sperând să le spargă carapacea de stânci. Unul dintre vulturi l-a confundat pe Eschil cu o stâncă (pentru că era chel) şi i-a aruncat lui în cap ţestoasa!

7. Jim Fixx:
Autorul best-seller-ului „Cartea completă a alergării” ce a pornit nebunia joggingului în anii 70.

Cum a murit? A făcut atac de cord…. în timp ce facea jogging!
Fixx a plecat în obişnuita sa cursă de dimineaţă când a fost doborât de un masiv atac de cord. Investigaţiile legiştilor au arătat că arterele coronariene erau blocate în proporţie de 70, 80 si 99%.

N-a prins topul, dar merită o menţiune:
Dansatoarea Isadora Duncan a murit cu gâtul rupt în timp ce-şi conducea decapotabila. Eşarfa ei era atât de lungă încât s-a prins în roata din spate a maşinii şi a ştrangulat-o pe Isadora.

Traducere de Mira Tănase pentru Savoart – Sărbătoarea bunului Gust

Cele mai frumoase şi controversate AMANTE din istorie

Multe femei au avut roluri importante în istoria omenirii. Unele dintre aceste femei au fost mari lideri, altele au fost soţii, mame sau surori ale unor personalităţi, iar unele au fost amante ale unor lideri notabili.

Frumoasele femei au rămas în istorie datorită relaţiilor amoroase cu unii dintre cei mai remarcabili oameni din toate timpurile.

1. Contesa Marie Walewska

Contesa poloneză Marie Walewska (1786 – 1817) a fost căsătorită cu Athenasius Walewski. Tânără, blondă şi cu ochi albaştri, Marie a stârnit multe pasiuni. Ea a devenit una dintre cele controversate din istorie din cauza aventurii sale cu Napoleon I. În mai 1810, Marie i-a născut lui Napoleon un fiu, pe nume Alexandre Walewski.

2. Pauline Bellisle Foures

Pauline a fost soţia unui ofiţer francez, dar amanta împăratului Napoleon. Ea a devenit cunoscută în rândul trupelor sale ca „Cleopatra lui Napoleon”.

3. Eva Braun

Povestea Evei Braun este scurtă şi tragică, dar foarte interesantă. Ea a fost amanta lui Hitler, dar aventura lor romantică a fost păstrată secret mult timp. Hitler şi Eva s-au întâlnit pentru prima dată în 1929, atunci când ea avea doar 17 ani. Povestea lor de dragoste a durat peste 15 ani.

4. Clara Petacci (Claretta Petacci)

Tânăra Clara Petacci a fost ultima amantă a dictatorului italian Benito Mussolini. Ea a murit alături de dictator pe 28 aprilie 1945 la Mezzegra.

5. Margherita Sarfatti

Margherita, care s-a născut în 1880 şi a murit în anul 1961, a fost o jurnalistă de origine italiană, critic de artă şi colecţionar de artă. În 1911, ea l-a cunoscut pe Benito Mussolini şi au început o aventură. Margherita a jucat un rol semnificativ în extinderea fascismului, fiind o femeie educată şi foarte cultă. Mussolini a părăsit-o, însă, după ce a adoptat doctrina anti-semită.

6. Servilia Caepionis

Servilia Caepionis a fost una dintre amantele faimoase ale lui Iulius Cezar, conducătorul Imperiului Roman. Cu câţiva ani mai în vârstă decât Cezar, Servilia a fost o femeie foarte îndrăzneaţă şi de aceea s-a bucurat de multe privilegii. Fiul ei, Brutus, a fost unul dintre asasinii dictatorului.

7. Cleopatra VII

Ultima regină a Egiptului, Cleopatra a VII-a, s-a născut în anul 69 î.Hr, la Alexandria. Aventura ei cu dictatorul Iulius Cezar este faimoasă şi au avut împreună un fiu, Caesarion.

8. Aspasia

Aspasia a fost o femeie controversată în istorie din cauza relaţiei ei cu Pericle. Ea s-a născut în 470 î.Hr. şi, probabil, a murit în 400 î.Hr.. În urma aventurii sale cu Pericle, ea a avut un fiu care mai târziu a devenit general grec. Ea este menţionată în scrierile lui Platon, Aristofan şi Xenofon.

9. Madame de Pompadour

Şarmantă şi frumoasă, Jeanne-Antoinette Poisson, Marchiza de Pompadour, s-a născut în 1721 şi a murit în 1764. Ea a fost o curtezană renumită şi amanta celebră a regelui Ludovic al XV-lea al Franţei.

10. Lillie Langtry

A fost o actriţă britanică de succes care a trăit în perioada 1853-1929. Numele ei real a fost Emilie Charlotte Le Breton, dar a fost numită „Jersey Lily” deoarece s-a născut pe insula Jersey. Foarte frumoasă, actriţa a avut mai mulţi admiratori importanţi, printre care Regele Edward al VII-lea.

Traducere de Mira Tănase pentru Savoart – Sărbătoarea Bunului Gust

Şapte mituri spulberate despre Maria Antoaneta

Maria Antoaneta este cea mai importantă victimă a Revoluţiei Franceze. Se spune că era o fire nepăsătoare şi că iubea excesele de orice fel, însă, moartea sa prin ghilotinare a alimentat şi mai mult legendele. Se crede că a fost lesbiană. A fost acuzată de incest cu fiul său şi se spune că ar fi trecut prin paturile cumnaţilor ei, însă, mulţi istorici moderni consideră că toate acestea sunt rodul imaginaţiei învingătorilor care au scris istoria.

1. Maria Antoaneta nu a spus niciodată despre săraci, aşa cum a fost acuzată: „Dacă nu au pâine, să mănânce cozonac”. Adevărata frază a fost „Lăsaţi-i să mănânce cozonac”, fiind foarte generoasă cu săracii pe care de multe ori i-a ajutat cu mari sume de bani.

2. Maria Antoaneta nu a fost blondă. În ciuda felului în care este prezentată în filme şi cărţi, culoarea părului ei a fost roşcat. Marele ei duşman de la curte, Madame du Bary, amanta regelui Ludovic al XV-lea, a numit-o „mica roşcată”.

3. Maria Antoaneta nu era franţuzoaică. A fost al 15-lea din cei 16 copii ai Mariei Tereza, împărăteasa Austriei. A devenit soţia nepotului lui Ludovic al XV-lea, viitorul rege Ludovic al XVI-lea, unind casele regale Bourbon şi Habsburg.

4. Pasiunea Mariei Antoaneta pentru modă nu a falimentat Franţa. Vistieria Franţei era distrusă cu mult timp înainte ca ea să devină regină, iar situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult atunci când Ludovic al XVI-lea a decis să-i ajute pe coloniştii americani în Războiul de Independenţă.

5. Maria Antoaneta nu şi-a muls niciodată vacile. Cu toate acestea, îşi servea întotdeauna musafirii cu lapte proaspăt pe care îl ţinea în vase de porţelan pe care era gravată monograma ei.

6. Maria Antoaneta nu a fost niciodată o femeie de moravuri uşoare. Mai mult decât atât, ea a rămas virgină în primii 7 ani după căsătorie!

7. Maria Antoaneta nu a fost forţa din spatele tronului. Mama sa şi împărăteasa Austriei, Maria Tereza, a criticat-o pentru incapacitatea ei de a-l controla pe regele Franţei, care nu i-a permis niciodată să se amestece în politică.

Text de Mira Tănase pentru Savoart – Sărbătoarea Bunului Gust

Mister elucidat

Oamenii de ştiinţă au stabilit autenticitatea unei bucăţi de pânză îmbibată cu sângele lui Ludovic al XVI-lea, ultimul rege francez care a fost executat. De asemenea, descoperirea demonstrează şi autenticitatea unui cap mumificat despre care se credea că i-ar fi aparţinut unui alt rege francez, şi anume lui Henri al IV-lea. Ludovic al XVI-lea a fost executat prin ghilotinare în 21 ianuarie 1793, fiind prima victimă a „Terorii iacobine”, o perioadă dominată de violenţă din timpul Revoluţiei Franceze. 

Aşa cum era obiceiul, după executarea aristocraţilor francezi, spectatorii îşi atingeau batistele de sângele coagulat al victimei. O astfel de pânză a fost păstrată într-o tigvă (un vas creat dintr-un bostan uscat) pe care scria: „În 21 ianuarie, după decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, Maximilien Bourdaloue şi-a înmuiat batista în sângele acestuia”.

Artefactul a fost deţinut de o familie de italieni pentru mai bine de un secol, dar autenticitatea obiectului nu a fost dovedită până acum. În 2010, eşantioanele ADN prelevate de pe batistă au demonstrat că sângele provenea de la cineva a cărui descriere se potrivea cu cea a lui Ludovic. Cu toate acestea, în lipsa probelor ADN provenite de le vreo rudă a acestuia, autenticitatea nu a putut fi stabilită. Abia când a fost examinat presupusul cap al lui Henri al IV-lea, care a fost furat din capela regală de la Saint Denis, specialiştii au putut spune cu siguranţă că sângele de pe batistă îi aparţine lui Ludovic. 

Henri al IV-lea, unul dintre cei mai populari monarhi francezi, a fost ucis de un catolic fanatic în 1610, la vârsta de 57 de ani. După ce capul mumificat i-a fost furat, în timpul revoluţiei, acesta a ajuns în cele din urmă într-o colecţie privată. 

Noul studiu ADN, realizat de cercetătorii francezi şi italieni, a descoperit o semnătură genetică rară pe care o împărţeau cei doi monarhi, chiar dacă ei fuseseră despărţiţi de câteva generaţii. Astfel, ei au putut stabili atât autenticitatea sângelui de pe batistă, cât şi cea a capului lui Henri cel Mare.

Traducere după France 24 de Mira Tănase pentru Savoart Sărbătoarea Bunului Gust

Dinastia Tudorilor


În două rânduri, în anii 1487 şi 1491, Henric al VII-lea a fost ameninţat să-şi piardă coroana. Centrul comploturilor se afla în Burgundia, la curtea ducesei Margareta, sora fostului rege englez Eduard al IV-lea. Cele două încercări ale partidei de York de a veni cu o armată numeroasă din Irlanda şi de a impune la tron nişte impostori, mai întâi pe Lambert Simnel (1487), apoi pe Parkin Narbeek (1491), au eşuat, înfrângerea răsculaţilor dovedind forţa de care dispunea Henric al VII-lea.

Curţile de judecată, apărute în secolele XII şi XIII, s-au dezvoltat neîncetat, mărind autoritatea regelui asupra supuşilor. Henric al VII-lea a adăugat o nouă instanţă, Camera Înstelată de la Westminster (Star Chamber), care judeca pe marii nobili acuzaţi de nesupunere faţă de rege. Prin ea, regele şi-a asigurat controlul asupra lorzilor; aceştia puteau fi oricând acuzaţi de trădare, citaţi să apară în faţa tribunalului de la Westminster, ameninţaţi cu confiscarea averii şi pierderea vieţii. În vremea Elisabetei I, Camerei Înstelate i s-a adăugat un alt tribunal, Curtea Înaltei Comisiuni (High Commision Court), în faţa căreia putea fi chemat clerul superior pentru a da socoteală de faptele sale.

Pe terenul pregătit de tatăl său, Henric al VIII-lea (1509-1546) s-a ridicat ca un adevărat monarh absolut. Primul act al guvernării sale a fost de a înlătura abuzul fiscal instituit în timpul domniei precedente şi care stârnise vii nemulţumiri, fără a renunţa, însă, la perceperea unor impozite regulate. Dar domnia sa, începută promiţător, a alunecat repede spre despotism. În anul 1523 au fost cerute iarăşi contribuţii forţate, ceea ce a provocat mişcări de protest în Kent, Suffolk, Norfolk. Regele a făcut din justiţie o armă în sprijinul propriei autorităţi. Prin reforma din anul 1517, Camera Înstelată s-a transformat într-un formidabil instrument al monarhiei absolute. Reprimarea răscoalei lucrătorilor din Londra (1517), denumită ,,zilele negre din mai’’, la care s-a adăugat legislaţia sângeroasă împotriva vagabontajului, a făcut din Henric al VIII-lea un rege nepopular.

Este vremea când nevoi de ordin administrativ şi financiar au făcut ca Parlamentul să aibă un rol mai activ, deşi el se reducea, de obicei, la sancţionarea actelor regelui. A fost o perioadă de adevărată teroare, când oamenii politici şi de cultură şi-au pierdut viaţa. Însuşi Cromwell a sfârşit pe eşafod, în anul 1540, deoarece devenise incomod prin puterea pe care şi-o căpătase în stat. Ultimii 7 ani de domnie ai lui Henric al VIII-lea au fost marcaţi de o criză economică, cu urmări grele pentru masele populare.

Absolutismul englez a atins apogeul sub Elisabeta I (1558-1603). Domniile lui Eduard al VI-lea (1547-1553) şi a Mariei Tudor (1553-1558) aduseseră Anglia în pragul unui război civil între catolici şi protestanţi. Prima măsură ce se impunea era împăcarea taberelor ce se aflau în conflict. Anglicanismul, oprimat în vremea Mariei, a fost repus în drepturile sale de religie de stat, dar, pentru a dovedi catolicilor intenţiile sale conciliatoare, Elisabeta a renunţat la titlul de şef al bisericii, deţinut de regii Angliei de la Reformă. Dealtfel, Actul de Supremaţie îi dădea reginei deplină putere asupra bisericii.

Text de Mira Tănase pentru Savoart – Sărbătoarea Bunului Gust

Portretul lui Dorian Gray – mit sau realitate?


Un om care ajunge să se privească prea mult pe sine, ajunge să nu mai ştie care îi e chipul şi care îi e masca. Iar atunci când ideea sa are la bază povestea unui scriitor de top, rezultatul depăşeşte cu mult imaginaţia publicului.

Cum ar fi daca am putea opri timpul în loc, fix în momentul cheie al existenţei noastre? Atunci când suntem cei mai frumoşi, cei mai apreciaţi, cei mai talentaţi? Şi cum ar fi dacă i-am vedea pe restul cum îmbătrânesc, cum îşi schimbă opiniile şi stilul de viaţă, iar noi am rămâne la fel ca acum câţiva ani? Şi dacă ne-am face un tablou al sufletului nostru şi l-am ascunde departe de văzul lumii cum s-ar schimba el?

Povestea tânărului Dorian Grey este cam aşa:

„Un tânăr inocent şi credul, cu o frumuseţe rară în Londra epocii victoriene, ajunge să fie distrat de tot felul de prieteni şi circumstanţe. Ajunge să se iubescă pe sine. Să păstreaze frumuseţea exterioară prin intremediul unui tablou misterios. Un pictor şi un petrecăreţ excentric fac din viaţa liniştită a tânărului una plină de acţiune.

Sedus de propria imagine din pictură, Dorian mărturiseşte în faţa amicilor săi că şi-ar vinde şi sufletul numai să rămână toată viaţa frumos şi tânăr exact ca în tablou. Cu trecerea timpului, Dorian se implică în numeroase aventuri scandaloase iar portretul începe să îmbătrânească şi să se schimbe, arătând tuturor hidoşenia sufletului său, chiar dacă chipul lui rămâne la fel de tânăr şi de frumos. Forţat să părăsească oraşul din cauza faptelor sale, se reintoarce după 25 de ani de absenţă arătând la fel de proaspăt ca atunci când a plecat, dar tabloul monstruos încuiat în pod îi trădează adevarata vârstă şi conştiinţa… de aici se declanşează o luptă apringă între el şi toţi cei care vor să îl demaşte. Întâlnind dragostea, este înfrânt de propria-I neputinţă…şi totul se termina pe un fond de tristeţe”.

Aţi citit cartea sau aţi văzut filmul? Ce părere aveti despre un astfel de personaj?

Text de Mira Tănase pentru Savoart – Sărbătoarea Bunului Gust

Controversatul Sigismund Bathory


Unul dintre personajele cele mai controversate ale istoriei Principatelor Române este Sigismund Bathory, de patru ori principe al Transilvaniei şi anume: mai 1581 – 1597; 22 august 1598 – martie 1599; februarie – august 1601 (până la bătălia de la Guruslău) şi ultima dată, în 1602, când, în urma convenţiei de la Cluj din 29 iunie, va ceda definitiv Principatul în favoarea împăratului Rudolf, în schimbul ducatelor Oppeln şi Ratibor şi a unui venit de 50.000 ducaţi anual, propunere a habsburgilor încă din 1597.

Controversa constă în modul diferit în care personajul este descris de către istoriografia catolică a primei jumătăţi a secolului XVII, (în principal italiană şi maghiară) faţă de istoriografia românească; în modul diferit în care contemporanii personajului îl văd: ca pe un principe destoinic (colaboratorii apropiaţi ai săi, majoritatea membrilor Dietei ardelene); ca pe un nestatornic, un om ce îşi schimba mereu opţiunile şi uşuratic (Curtea de la Praga, Mihai Viteazul şi anturajul său); ca pe un exponent de seamă al taberei prigonitorilor (secuii). În mare parte, această controversă se datorează şi faptului că a abdicat de trei ori la rând, număr neobişnuit de mare pentru un monarh fără prea mari realizări în vreunul din acele planuri care pot revoluţiona şi prin acestea să fi fost pus în acele situaţii încât, pentru a putea salva sau realiza ceva, să aleagă calea exilului şi renunţarea la putere. Aceasta cu atât mai mult cu cât politica sa externă era – desigur, după ce a fost luată hotărârea de a intra în războiul cel lung de partea Ligii Creştine şi până la revenirea de la Ratibor în scaunul principatului – în deplină concordanţă cu cea a habsburgilor.

Text de Mira Tănase pentru savoart – Sărbătoarea Bunului Gust