Reflectoarele se aprind. Lumina lor învăluie ca o aură trupul micuţ, fragil, care abia se ghiceşte venind pe scenă. Fără bijuterii, fără machiaj de scenă, cu o rochie cenuşie, înfinge cu forţă picioarele în podea, îşi trece uşor mâinile prin părul tuns scurt şi începe să cânte. Despre iubire, tristeţe, destine sfărâmate şi iubiri pierdute, amintiri fierbinţi şi clipe reci. Vocea ei puternică dezvăluie ani de cântări pe stradă sau în cabarete elegante, dureri ale accidentelor, bolilor, drogurilor, sau alcoolului.

Prima iubire, primul concert

În 1932 se îndrăgosteşte de un comisionar, Louis Dupont, căruia îi dăruieşte un copil. I-l face cadou, la propriu, fiindcă nu are vocaţie de părinte. La fel ca propria-i mamă, Edith se simţea stânjenită de copil în cântările pe străzile Parisului. Deseori, o lasă pe micuţă singură, astfel că tatăl este nevoit să o ia cu el. Dar, fetiţa moare, la numai doi ani, de meningită. Toate poveştile de iubire ce vor urma în viaţa lui Edith Piaf vor semăna cu modelul dezastruos al celei dintâi: dragoste la prima vedere, pasiune, rutină, trădare şi, repede, foarte repede, înainte ca bărbatul să poată face ceva, despărţirea. Pentru Edith, dragostea nu înseamnă decât flăcări mistuitoare. Restul, balast de care se debarasează fără să stea prea mult pe gânduri. Următorul pe lista este un peşte. Ca să n-o forţeze să se prostitueze, îi dă comisioane din ceea ce câstigă pe străzi cu cântecele ei. Când Edith se hotărăşte să rupă relaţia, bărbatul o împuşcă. Are noroc şi scapă cu viaţă. Cu o astfel de viaţă, la limita pericolului şi a promiscuităţii, cu siguranţa că ar fi avut parte de un destin cu totul nefericit, dacă în drumul ei n-ar fi apărut Louis Leplee, proprietar de cabaret. El este cel care o descoperă în timp ce ea cânta la un colţ de stradă în cartierul Pigalle, în 1935. Impresionat de forţa vocii, o ia sub aripa lui ocrotitoare, transformând-o în numărul de senzaţie al programului artistic din cabaret. El o numeşte „ la Mome Piaf” care, în jargonul parizian, însemnă „ vrăbiuţa”. O învaţă mişcările scenice, îi fixează repertoriul.  Pentru primul spectacol îşi tricotează singură o rochie neagră, ţinută care va deveni, aşa cum spune chiar ea, o uniformă: „sunt un soldat şi aceasta este uniforma mea”. Are un succes colosal. Urmează o campanie agresivă de publicitate făcută de Leplee care-i aduc lui Edith primele înregistrări, dar şi multe celebrităţi ale vremii care vor cânta în deschiderea spectacolului ei. Printre ei, Maurice Chevalier. Întotdeauna, însă, Edith a plătit scump clipele de fericire. Nenorocul o loveşte din plin: în aprilie 1936, Leplee este găsit împuşcat mortal în apartamentul lui. Cu trecutul său plin de relaţii şi activităţi dubioase, Edith nu putea scăpa de suspiciunile poliţiei. Presa de scandal îngroaşă cu titluri mari şi articole stufoase legătura ei cu cel asasinat. Chiar şi după ce reuşeşte să-şi demonstreze nevinovăţia, are mult de luptat cu efectele dezastruoase ale campaniei de presă aţintite asupra ei. În timpul unui turneu realizat în afara Parisului, îşi dă seama că are nevoie de ajutor pentru a-şi reabilita imaginea şi cariera.

Edith Piaf n-a murit. Se odihneşte doar puţin, revine mereu, în orice colţ al lumii unde se aud primele acorduri, apoi vocea gravă, cu umbre de tristeţe şi bucurii frânte. Ne cântă când vrem răgaz de câteva clipe în iubire sau dor.

Traducere de Mira Tănase pentru Savoart – Sărbătoarea Bunului Gust