Curţile de judecată, apărute în secolele XII şi XIII, s-au dezvoltat neîncetat, mărind autoritatea regelui asupra supuşilor. Henric al VII-lea a adăugat o nouă instanţă, Camera Înstelată de la Westminster (Star Chamber), care judeca pe marii nobili acuzaţi de nesupunere faţă de rege. Prin ea, regele şi-a asigurat controlul asupra lorzilor; aceştia puteau fi oricând acuzaţi de trădare, citaţi să apară în faţa tribunalului de la Westminster, ameninţaţi cu confiscarea averii şi pierderea vieţii. În vremea Elisabetei I, Camerei Înstelate i s-a adăugat un alt tribunal, Curtea Înaltei Comisiuni (High Commision Court), în faţa căreia putea fi chemat clerul superior pentru a da socoteală de faptele sale.

Pe terenul pregătit de tatăl său, Henric al VIII-lea (1509-1546) s-a ridicat ca un adevărat monarh absolut. Primul act al guvernării sale a fost de a înlătura abuzul fiscal instituit în timpul domniei precedente şi care stârnise vii nemulţumiri, fără a renunţa, însă, la perceperea unor impozite regulate. Dar domnia sa, începută promiţător, a alunecat repede spre despotism. În anul 1523 au fost cerute iarăşi contribuţii forţate, ceea ce a provocat mişcări de protest în Kent, Suffolk, Norfolk. Regele a făcut din justiţie o armă în sprijinul propriei autorităţi. Prin reforma din anul 1517, Camera Înstelată s-a transformat într-un formidabil instrument al monarhiei absolute. Reprimarea răscoalei lucrătorilor din Londra (1517), denumită ,,zilele negre din mai’’, la care s-a adăugat legislaţia sângeroasă împotriva vagabontajului, a făcut din Henric al VIII-lea un rege nepopular.

Este vremea când nevoi de ordin administrativ şi financiar au făcut ca Parlamentul să aibă un rol mai activ, deşi el se reducea, de obicei, la sancţionarea actelor regelui. A fost o perioadă de adevărată teroare, când oamenii politici şi de cultură şi-au pierdut viaţa. Însuşi Cromwell a sfârşit pe eşafod, în anul 1540, deoarece devenise incomod prin puterea pe care şi-o căpătase în stat. Ultimii 7 ani de domnie ai lui Henric al VIII-lea au fost marcaţi de o criză economică, cu urmări grele pentru masele populare.

Absolutismul englez a atins apogeul sub Elisabeta I (1558-1603). Domniile lui Eduard al VI-lea (1547-1553) şi a Mariei Tudor (1553-1558) aduseseră Anglia în pragul unui război civil între catolici şi protestanţi. Prima măsură ce se impunea era împăcarea taberelor ce se aflau în conflict. Anglicanismul, oprimat în vremea Mariei, a fost repus în drepturile sale de religie de stat, dar, pentru a dovedi catolicilor intenţiile sale conciliatoare, Elisabeta a renunţat la titlul de şef al bisericii, deţinut de regii Angliei de la Reformă. Dealtfel, Actul de Supremaţie îi dădea reginei deplină putere asupra bisericii.

Text de Mira Tănase pentru Savoart – Sărbătoarea Bunului Gust

Controversa constă în modul diferit în care personajul este descris de către istoriografia catolică a primei jumătăţi a secolului XVII, (în principal italiană şi maghiară) faţă de istoriografia românească; în modul diferit în care contemporanii personajului îl văd: ca pe un principe destoinic (colaboratorii apropiaţi ai săi, majoritatea membrilor Dietei ardelene); ca pe un nestatornic, un om ce îşi schimba mereu opţiunile şi uşuratic (Curtea de la Praga, Mihai Viteazul şi anturajul său); ca pe un exponent de seamă al taberei prigonitorilor (secuii). În mare parte, această controversă se datorează şi faptului că a abdicat de trei ori la rând, număr neobişnuit de mare pentru un monarh fără prea mari realizări în vreunul din acele planuri care pot revoluţiona şi prin acestea să fi fost pus în acele situaţii încât, pentru a putea salva sau realiza ceva, să aleagă calea exilului şi renunţarea la putere. Aceasta cu atât mai mult cu cât politica sa externă era – desigur, după ce a fost luată hotărârea de a intra în războiul cel lung de partea Ligii Creştine şi până la revenirea de la Ratibor în scaunul principatului – în deplină concordanţă cu cea a habsburgilor.

Text de Mira Tănase pentru savoart – Sărbătoarea Bunului Gust