|
|
|
Controverselor papalităţii
Istoria papalităţii este mai mult decât istoria unui stat (Vaticanul) şi a unei instituţii (Sfântul Scaun). Este o sumă de fapte reale intersectate de scorneli şi naraţiuni apocrife, de ciudăţenii şi ritualuri încă persistente, de secrete păzite cu străşnicie şi de mistere inventate, capabile toate să suscite interesul istoricilor de profesie şi al amatorilor, dar şi pe al celor pasionaţi de haloul tainic care înconjoară lumile interzise.
Urbi et Orbi. Două mii de ani de papalitate
Chiar daca accesul în Capela Sixtina este astăzi liber, puţini sunt cei care au pătruns pe coridoarele apartamentelor papale şi mai puţini încă aceia care au avut privilegiul să vadă de aproape iţele cu care a fost ţesută politica pontificală. Umbrele din pivniţele Vaticanului şi vechile cutume care încă mai reglează pulsul cetăţii, de la solemnitatea de aparat a gărzilor elveţiene la semnalele de fum care vestesc decizia conclavului cu privire la identitatea noului suveran pontif – toate stârnesc nostalgia celor sătui de foiala searbădă şi desacralizată a prezentului şi polarizează curiozitatea iniţiaţilor şi a profanilor deopotrivă. Să încercăm să trecem în revistă câteva dintre momentele importante ale papalităţii, coborând in timp pana la Roma secolului I dupa Hristos şi dând câteva pagini din prefaţă la uriaşa ei carte, care continuă să se scrie sub ochii noştri.
Titulatura de papă este purtată de capii mai multor biserici creştine. Printre acestea, Biserica Romano-Catolică, al cărei papă este episcopul Romei, conducătorul spiritual al catolicilor zişi romani şi şef al statului Vatican (actualul papă catolic este Benedict al XVI-lea, ales la vârsta de 78 de ani, pe data de 19 aprilie 2005); Biserica Copta, al cărei papă este Chenouda al III-lea şi care afirma că îşi află obârşia în evanghelistul Marcu; şi anumite biserici ortodoxe, al căror patriarh păstrează numele de papă (este cazul Bisericii din Alexandria, al cărei actual papă-patriarh este Theodor I). Numai primele două folosesc denumirea de papă ca titlu principal, pentru celelalte acesta fiind doar o anexa, utilizată arareori.
Cuvântul papă (din grecescul pappas) nu are, la origine, nimic dintr-un titlu oficial. El reprezintă o apelare încărcată de afecţiune respectuoasă, aidoma celei pe care copilul o foloseşte atunci când i se adresează tatălui său. Prima atestare a cuvântului – cu sensul de conducător religios – datează din anul 306 şi provine de la Alexandria , unde populaţia creştina a oraşului l-a supranumit papă pe episcopul ei de atunci, Petru. La începuturile erei creştine, titlul de papă era atribuit tuturor episcopilor. Ulterior, în Occident, el a început să fie rezervat doar episcopului de Roma (secolul al IV-lea).
Traducere de Mira Tănase pentru Savoart – Sărbătoarea Bunului Gust
Fantastica istorie a familiei BORGIA
Anul 1492 şi Italia este în plină epocă renascentistă. Papa Inocenţiu al VIII-lea este pe moarte… Pe acest fond se ridică cea mai fascinantă, abilă şi ambiţioasă familie care a râvnit, vreodată, Papalitatea – familia Borgia.
În ziua de astăzi se vehiculează părerea că Alexandru şi Cezar Borgia, cei doi fii ai lui Rodrigo Borgia, papa Alexandru al VI-lea, s-au plasat în afara legilor comune oamenilor epocii. S-a spus că ei au depăşit prin actele şi viciile lor măsura decăderii morale cunoscută la sfârşitul secolului al XV-lea în Italia. Răul s-a dezlănţuit în ei ca un fel de bucurie bolnăvicioasă şi o voluptate perversă pentru imoral. Aceste aspecte cu totul deosebite i-au atras pe istorici şi, mai ales, pe scriitori. Poate de aici şi dimensiunile trăsăturilor negative atribuite acestei familii care a fost şi în realitate plină de defecte morale. Ele au fost, însă, oarecum supradimensionate de o anumită literatură. Borgii au fost figuri extraordinare. Nero ne uimeşte prin absurditatea răului pe care l-a facut, prin amestecul de ferocitate, luxură, rafinament şi ironia unui comediant lugubru.
Nu există un dezacord între viaţa lor de tirani italieni şi politica tiraniei lor. Orice violenţă a lor poate fi explicată prin nevoi politice, necesităţi valabile astăzi, contrazise mâine. O politică egoistă şi empirică asociată cu mijloace violente, sângeroase, dar cu o perfectă logică. Caligula a numit consul calul său favorit. Papa Alexandru al Vl-lea a adus multe femei uşoare în jurul tronului din Vatican, însă, n-a pus pe capul calului său de vânatoare pălaria roşie de cardinal. Aşa opinează Gebhart întru apărarea lui Alexandru al Vl-lea, însă, uită să spună că unele sunt acte ale unui dement de facto, în timp ce acţiunile sângeroase şi imorale ale papei erau făcute de un om considerat sănătos mintal.
Tocmai de aceea, istoria acestei familii, a acestui papa, şi părinte, şi om este cu adevărat neobişnuită. Borgii au fost unul papa, Alexandru al Vl-lea, altul, Cezar, fiul, la început cardinal şi apoi duce de Romagna. Câmpul lor de acţiune a fost Italia. Pe această scenă îşi joacă ei tragedia. Imoralitatea lor a fost asimilată de unii cu legea tiraniei italiene. Fiind exercitată de un papă, ea se afla cu câteva trepte mai sus. Era mai gravă. în timp ce strălucea Renaşterea, pentru Borgii nu există noţiunea binelui, a loialităţii, a bunătăţii, a pudoarei.
Text de Mira Tănase pentru Savoart – Sărbătoarea Bunului Gust
Parteneri
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|