O mare parte din ceea ce astazi primim cu titlu quasi gratuit a fost, la inceput, platita scump, uneori cu libertatea sau chiar cu vietile a zeci, sute de oameni. Asa se intampla si cu zaharul.

Descoperit prin domesticirea plantei, cu aproape opt mii de ani i.e.n., sucul trestiei avea sa cucereasca Asia Centrala si de Sud. Indienii obisnuiau sa mestece planta verde, pentru a se bucura de gustul ei dulce, nemaintalnit pana atunci. Tot indienii sunt cei care descopera metode de cristalizare a sucului de trestie, in perioada dinastiei Gupta, cu trei sute de ani i.e.n. Calugarii budisti sunt cei care, in periplurile pentru propovaduirea intelepciunii, vor duce cu ei aceste secrete ale dulcelui pana in China.

Marile civilizatii, greaca si romana, au privit zaharul, la inceput, doar din punct de vedere medical, apreciind proprietatile sale de ameliorare a iritatiilor de vezica si a durerilor de rinichi. Grecii comparau zaharul cu o sare dulce ca mierea.

In prima jumatate a anului 1600, comertul cu zahar devenise deja unul dintre cele mai profitabile, alaturi de cel cu perle, parfum si condimente. Plantatiile de trestie de zahar acopereau suprafete interminabile de terenuri in marile colonii engleze, franceze si americane. Sclavii asigurau gratuitatea fortei de munca – aceasta valora doar cateva mii de vieti ce se stingeau din cauza malariei si a febrei tifoide. In urma cu numai doua secole, industria zaharului adunase milioane de sclavi si alte milioane de victime.

Sfarsitul comertului cu sclavi nu a insemnat si sfarsitul productiei de zahar. In zilele noastre, chiar daca sclavii nu mai exista, plantatiile de trestie sunt domeniul in care oamenii lucreaza in conditiile cele mai grele, avand cele mai mici rate de salarizare din lume. Iata de ce ne permitem sa spunem ca zaharul este, pe undeva, dulceata nascuta din amaraciune