buton_savoart-1 scoala_vinului parteneri

adina

Relaxare si desfatare. Paradisul de acasa

Locuinta este un areal in care omul se simte cel mai in siguranta, permitandu-si luxuri pe care societatea, altfel, i le refuza. Iata de ce, acest loc sacru al individului trebuie tratat cu cea mai mare consideratie.

Este, pe undeva, de bun-simt si de bun-gust sa transformam locuinta noastra potrivit personalitatii noastre si nevoilor profund spirituale. Iar una dintre principalele nevoi ale omului, atunci cand ajunge acasa, este relaxarea.

Savoart – Sarbatoarea Bunului Gust va propune astazi cateva elemente de eleganta si, in acelasi timp, de relaxare, pentru un camin de poveste.

Nu intamplator, Paradisul este vazut mereu ca o gradina! Unul dintre cele mai la indemana elemente ce pot innobila o locuinta este reprezentat de universul inmiresmat si plin de culoare al florilor.

Sa ne amintim intotdeauna ca un buchet de flori de camp reimprospateaza atmosfera camerei de zi. Ideal ar fi sa avem mai multe buchete, aranjate simetric cu aceleasi tipuri de flori, pentru a nu incarca printr-o diversitate prea mare. Daca avem mai multe buchete de flori diferite, este indicat sa le desfacem si sa cream alte buchete, asociind florile in asa fel incat sa obtinem manunchiuri asemanatoare. Cu cat mai multe buchete, cu atat mai bine!

O alternativa la vazele cu flori sunt ghivecele cu orhidee. Crenguta bogata in flori nu necesita ingrijiri deosebite si va atrage atentia intr-un mod placut oricarui vizitator. Regula de baza se pastreaza si aici – cu cat mai multe ghivece cu orhidee, cu atat mai paradisiaca privelistea!

Un alt mod de relaxare, de data aceasta in afara locuintei, este participarea la concertele live, expozitiile de pictura si fotografie, degustarile de vinuri si alte delicatese culturale sau culinare. Pentru aceasta va asteptam cu drag alaturi de noi la urmatoarea editie a Savoart – Sarbatoarea Bunului Gust, in 15, 16, 17 iunie, la No Name, in Timisoara!

Locul de onoare

Societatea inseamna, dincolo de intalnirile si dialogurile de fiecare zi, respectarea tacita a unui statut. Chiar in cazul spiritelor libertine, este bine sa se tina seama de cateva elemente de bun-gust ce lucreaza exclusiv in avantajul celui care le pune in aplicare.
Unul dintre elementele sine qua non ale societatii contemporane este automobilul. Fiecare dintre noi am fost, cel putin ocazional, pasageri. Cand nu detinem noi insine calitatea de sofer, se impune sa cunoastem si sa aplicam cateva reguli comportamentale menite sa evite discutiile despre locul preferat de unii sau de altii in masina.

Una dintre greselile cel mai des intalnite este aceea de a prefera locul din dreapta soferului. La romani, mai ales, este chiar un moft – unele persoane insista sa ocupe acest loc, avand convingerea ca este cel mai confortabil si, mai ales, cel mai „important”. Observati cum, pe locul din dreapta soferului, fratii obisnuiesc sa isi aseze surorile, mamele, sotiile. Exista chiar situatii in care unii parinti isi aseaza copiii pe scaunul din fata: o alegere pe cat de gresita, pe atat de periculoasa!

Ca sa evitam astfel de situatii total nerecomandate, va propunem sa ne amintim impreuna regulile ocuparii locurilor in masina. Locul de onoare, daca vreti, in orice atumobil clasic, este intr-adevar pe partea dreapta, dar in spate, pe diagonala cu locul soferului. Acest loc va fi intotdeauna ocupat de femeie! Daca sunt mai multe femei printre pasageri, ordinea este data de rang sau, dupa caz, de varsta – cea mai in varsta sau cu un rang mai inalt va ocupa locul din partea dreapta, spate. In cazul in care masina are patru pasageri, ultimul pasager ca importanta sau statut va ocupa locul din dreapta, fata. De obicei, acest loc trebuie sa ramana gol, in cazul in care nu exista un al doilea sofer caruia i-a fost rezervat.

Se impune sa ne amintim intotdeauna care este locul nostru. Iata de ce, Savoart – Sarbatoarea Bunului Gust, va invita sa va ocupati locurile in public la urmatoarea editie, din 15, 16 si 17 iunie, in incinta No Name Timisoara! Pe curand!

Mari oameni si iubiri pe masura. Principele Rudolph si Maria Vetsera (partea a doua)

Intre printul Rudolph si Maria Vetsera se naste o iubire ce avea sa fie blamata de intreaga lume. Franz Iosif, imun la sentimentele umane, isi ameninta fiul cu dezmostenirea. Rugamintile imparatesei Sissi nu reusesc sa induplece severitatea regelui.

Raspunsul lui Rudolph este unul neasteptat – renunta la tot: la tron si la familie, doar ca sa poata ramane langa femeia iubita. Din acest moment, soarta Mariei Vetsera este pecetluita – din punctul de vedere al imparatului, problema trebuia sa dispara, iar problema era tanara si frumoasa iubita a printului.

Raspunsul celor doi indragostiti va fi unul cumplit. La inceputul anului 1989, la Mayerling, retrasi intr-o cabana de vanatoare si urmariti de garzile imparatului, printul mostenitor Rudolph si Maria Vetsera, la capatul unei nopti de dragoste, aleg sa isi duca iubirea in vesnicie. Pentru a usura moartea Mariei, acesta o ucide in somn cu o arma de vanatoare, dupa care se sinucide cu aceeasi arma.

Alte povesti cutremuratoare din istoria de dragoste a lumii va invitam sa cunoasteti la urmatoarea editie a Savoart – Sarbatoarea Bunului Gust, in 15, 16, 17 iunie. Atunci literatura isi va deschide cele mai frumoase pagini, alaturi de arta, muzica, teatru, fotografie, delicatese culinare si oenologice.

Mari oameni si iubiri pe masura. Principele Rudolph si Maria Vetsera (partea intai)

Indepartat de tata si apasat de indatoriri pe care nu le dorea, Rudolph, printul mostenitor al imperiului Austro-Ungar, se izola tot mai mult de viata de curte, din nevoia de a-si gasi echilibrul sufletesc. Se simtise tradat de tata prin impunerea unei casatorii din interese de stat.

Franz Iosif, simtind sensibilitatea fiului sau, avea sa il trateze cu si mai mare dispret. Rudolph se va refugia in muntii Gurghiului din Romania, in partide interminabile de vanatoare care durau saptamani intregi.

La un moment dat, sufletul printului, ranit de lipsa dragostei, gaseste alinare in prezenta uneia dintre cele mai frumoase femei de la curte. Maria Vetsera era fiica de numai optsprezece ani a unei familii nobiliare parvenite. Inocenta o face sa isi piarda inima dupa nefericitul print care vede in ea propria salvare.

A fost Maria Vetsera salvarea celui care trebuia sa fie printul mostenitor al unuia dintre cele mai puternice imperii ale lumii?
Raspunsul la aceasta intrebare il vom afla in articolele urmatoare.

La editia viitoare a Savoart – Sarbatoarea Bunului Gust diversitatea expresiilor sensibilitatii umane intentioneaza sa ne ridice sufletul cu o treapta mai sus, salvandu-l intr-o maniera plina de finete si savoare.

Statut de imparateasa, suflet de mama. SISSI si printul Rudolph

Imparatul imperiului Austro-Ungar, Franz Iosif, casatorit cu una dintre cele mai indragite suverane ale istoriei – imparateasa Elisabeta, cunoscuta sub simpaticul pseudonim „Sissi” – a avut impreuna cu aceasta patru copii, dintre care trei fete si un singur mostenitor – Rudolph. Acesta din urma avea sa ramana in arhivele vremii drept „printul nefericit”.

Denumirea nu este una intamplatoare. Rudolph, care trebuia sa fie mostenitorul unuia dintre cele mai puternice imperii, mostenea si sensibilitatea si spiritul rebel al mamei sale.

Casatorit cu o femeie pe care nu a iubit-o niciodata, printul mostenitor Rudolph avea sa se retraga in activitati mai placute decat problemele statului, pe care le gasea apasatoare. Tatal sau, imparatul Franz Iosif, nu avea sa ii ierte fiului abordarea unei astfel de atitudini, tratandu-l, de fiecare data, cu infatuare si dispret.

Toate acestea aveau sa il indeparteze pe Rudolph si mai mult de indatoririle sale. Imparateasa Sissi va fi una dintre putinii oameni care il va intelege pe nefericitul print. Ca mama, Sissi isi iubea cel mai mult baiatul, incercand cumva sa suplineasca lipsa de afectiune a tatalui. Cu toate acestea, Sissi nu va reusi sa isi salveze copilul de la un destin pe cat de fascinant, pe atat de tragic.

Regalitatea – intre binecuvantare si blestem

Pentru omul de rand regalitatea poate parea fascinanta, realitatea ei concurand, intr-o buna masura, povestile nemuritoare. Pentru reprezentantii caselor regale, insa, statutul inalt este, de cele mai multe ori, o anatema in fata careia nu pot decat sa isi plece smeriti capetele incoronate. Orice incercare de sustragere de la indatoririle curtii, orice abatere de la principiile dure ale monarhiei, poate aduce oprobiul, dezmostenirea sau chiar moartea.

Daca societatea contemporana permite libertatea alegerii, regalitatea a fost intotdeauna reticenta in fata acestei libertati. Aceasta abordare era cu atat mai rigida cu cat ea privea direct casatoriile – acestea, in clasele inalte, nu erau decat niste aliante colosale de putere. Pacte intre familii, tratate de pace sau declaratii de razboi, toate puteau fi rezolvate cu mult mai multa usurinta printr-o casatorie.

Iata de ce, unul dintre cele mai profunde sentimente umane era cu desavarsire interzis in lumea monarhica. Iubirea nu prezenta niciun fel de avantaje cand venea vorba de siguranta regatului sau a imperiului. Insa, reprezentantii inaltelor clase sociale nu sunt decat niste oameni.

Dincolo de aliante si tratate, sentimentele, dorul, dragostea nu au putut fi controlate printr-o semnatura. De aici, drame colosale si povesti fascinante pe care va propunem sa le cunoastem impreuna in minunatele carti ale literaturii lumii, prezente si la urmatoarea editie a Savoart –Sarbatoarea Bunului Gust, la jumatatea lunii iunie (15, 16, 17).

Sculptura, ca predecesor al fotografiei

De la antica descoperire a principiului ce sta la baza camerei obscure, fotografiei i-au trebuit peste doua mii de ani sa se poata concretiza intr-un proces propriu-zis de imortalizare a realitatii.
Pana la acest moment, nevoia omenirii de imortalitate nu a ramas, insa, neexprimata. Dimpotriva, orice activitate artistica menita sa copieze intrucatva omul si etosul nu este altceva decat o incercare de a infrange timpul si moartea.

Una dintre cele mai vechi astfel de incercari ale lumii, atestata de arheologi, se gaseste in Muzeul Naturii din Viena si dateaza din preistorie. Este vorba despre statueta miniaturala „Venus din Willendorf”, sculptata cu peste douazeci de mii de ani i.e.n. Iata o maniera de a imortaliza frumusetea feminina a vremii si de a transpune o realitate peste timp.

Transpunerea chipului uman in sculptura a atins limitele perfectiunii prin reprezentarea lui David, daltuita de Michelangelo si expusa, deloc intamplator, la Galeria Academica din Florenta. Exagerarea trasaturilor masculine este o forma de a transgresa realitatea imediata, atingand idealul imaginatiei. Iata de ce nobilii vremii preferau intotdeauna o astfel de abordare in reproducerea propriei imagini. Argumentul, bineinteles, era urmatorul: nu conteaza realitatea timpului lor atat de mult ca impresia pe care o lasa posteritatii, iar aceasta impresie trebuie sa fie una de perfectiune.

Secrete ale transpunerii realitatii in ideal ne vor fi dezvaluite in urmatoarea editie a Savoart – Sarbatoarea Bunului Gust prin expozitii si simpozioane de fotografie si pictura. Va asteptam, asadar, alaturi de noi in perioada 15, 16, 17 iunie la No Name, in Timisoara!

Lumea fara fotografie

Femei a caror frumusete a trecut pragul timpului catre vesnicie si barbati pe care onorurile i-au ridicat deasupra istoriei. De la Cleopatra pana la Napoleon, trecutul este plin de imagini idilice ale figurilor umane arhetipale.

Cu toate acestea, imaginea pe care contemporaneitatea o are despre marii oameni ai trecutului este, in cele mai multe dintre cazuri, una imaginara. Astazi este o banalitate ca venirea pe lume a oricarei fiinte umane sa fie imortalizata prin fotografie si film. Lucrurile, insa, nu au stat asa dintotdeauna.

Este adevarat ca unele elemente de conceptie fotografica au fost descoperite inca de pe vremea lui Aristotel. De exemplu, era de notorietate faptul ca, daca se face o gaura intr-o cutie inchisa, lumina ce patrunde prin acel orificiu va reflecta, pe peretele cutiei, o realitate inversata. De la acest predecesor al camerei obscure (cutia cu orificiu) a fost nevoie ca omenirea sa parcurga inca doua mii de ani pentru a ajunge sa dezvolte arta fotografica.

Despre maniera in care narcisismul uman a gasit de cuviinta sa se exprime inainte de descoperirea fotografiei vom vorbi in articolele viitoare. Pana atunci, va propunem sa descoperim impreuna noi talente si tehnici de fotografie in cadrul urmatoarei editii a Savoart – Sarbatoarea Bunului Gust, la mijlocul lunii iunie (15, 16, 17), in incinta No Name, Timisoara!

Zaharul – un dulce nascut din amaraciune

O mare parte din ceea ce astazi primim cu titlu quasi gratuit a fost, la inceput, platita scump, uneori cu libertatea sau chiar cu vietile a zeci, sute de oameni. Asa se intampla si cu zaharul.

Descoperit prin domesticirea plantei, cu aproape opt mii de ani i.e.n., sucul trestiei avea sa cucereasca Asia Centrala si de Sud. Indienii obisnuiau sa mestece planta verde, pentru a se bucura de gustul ei dulce, nemaintalnit pana atunci. Tot indienii sunt cei care descopera metode de cristalizare a sucului de trestie, in perioada dinastiei Gupta, cu trei sute de ani i.e.n. Calugarii budisti sunt cei care, in periplurile pentru propovaduirea intelepciunii, vor duce cu ei aceste secrete ale dulcelui pana in China.

Marile civilizatii, greaca si romana, au privit zaharul, la inceput, doar din punct de vedere medical, apreciind proprietatile sale de ameliorare a iritatiilor de vezica si a durerilor de rinichi. Grecii comparau zaharul cu o sare dulce ca mierea.

In prima jumatate a anului 1600, comertul cu zahar devenise deja unul dintre cele mai profitabile, alaturi de cel cu perle, parfum si condimente. Plantatiile de trestie de zahar acopereau suprafete interminabile de terenuri in marile colonii engleze, franceze si americane. Sclavii asigurau gratuitatea fortei de munca – aceasta valora doar cateva mii de vieti ce se stingeau din cauza malariei si a febrei tifoide. In urma cu numai doua secole, industria zaharului adunase milioane de sclavi si alte milioane de victime.

Sfarsitul comertului cu sclavi nu a insemnat si sfarsitul productiei de zahar. In zilele noastre, chiar daca sclavii nu mai exista, plantatiile de trestie sunt domeniul in care oamenii lucreaza in conditiile cele mai grele, avand cele mai mici rate de salarizare din lume. Iata de ce ne permitem sa spunem ca zaharul este, pe undeva, dulceata nascuta din amaraciune

Zaharul – candoarea savorilor de fiecare zi

Multi dintre noi gasim de neimaginat o lume fara dulciuri. Fie ca este vorba despre lingurita de zahar la ceasca de ceai, fie ca ne gandim la o cupa de inghetata cu arome rafinate de fructe exotice sau la dulceata de capsuni facuta de mainile dibace ale bunicii, toate au in comun gustul dulce al zaharului.

Blamat cumplit de catre lumea medicala a ultimelor decenii, zaharul nu inceteaza sa aduca placeri vinovate celor care incalca regulile consumului de alimente naturale. Una dintre cele mai apreciate bauturi carbogazoase din lume contine, intr-o sticla de 0.5 l, nici mai mult nici mai putin decat 8 lingurite de zahar. Este o cantitate pe cat de infricosatoare, pe atat de dulce! Acest pact cu diavolul facut in numele rasfatului papilelor gustative creeaza dependenta – cu cat mai mult zahar consumam, cu atat nevoia noastra de zahar creste.

Drogul dulce, insa, nu a fost prezent dintotdeauna in casele oamenilor obisnuiti. Si nicidecum in forma fina, delicata in care il regasim astazi in zaharnite, la cafeaua de dimineata.

De unde vine si cat timp i-a trebuit zaharului sa ajunga pe mesele noastre, vom afla in articolele urmatoare. Despre variatele produse ale dulcelui interzis va invitam sa aflati mai multe, degustand, in cadrul urmatoarei editii a Savoart – Sarbatoarea Bunului Gust, la jumatatea lunii copiilor (15, 16, 17 iunie), in incinta No Name, Timisoara!