|
|
|
Obiceiuri şi tradiţii la români
În unele zone din România şi Moldova, în Ajunul Crăciunului, fermierii obişnuiesc să înapoieze tot ce au împrumutat în cursul anului. De asemenea, în Ajunul Crăciunului, pâinea aşezată sub masă simbolizează norocul pentru întreaga familie, iar grâul e pus sub faţa de masă pentru ca noul an să aducă recolte bune.
La noi, Crăciunul este precedat de postul specific, reprezentat de către Biserica Ortodoxă, care durează şase săptămâni (din 15 noiembrie până pe 24 decembrie). Postul presupune renunţarea la carne, ouă şi lapte sau, cum bunicii noştri ar spune, renunţarea la alimente dulci.
Un post adevărat înseamnă renunţarea la dragoste fizică, la alcool şi achitarea tuturor datoriilor. Oamenii de la sat nu ascultă radio în timpul perioadei postului, nu se uită la TV şi nu se duc la nicio petrecere. Postul se încheie în noaptea de Crăciun.
La data de 20 decembrie, oamenii sărbătoresc „Ziua lui Ignat”. În acea zi nu au voie să facă nici o treabă, ci trebuie să pregatească carnea de porc. Conform tradiţiei, cei care sunt săraci şi nu-şi permit un porc (care de obicei este sacrificat şi pregătit la domiciliul gospodarului) trebuie să sacrifice un alt animal.
În trecut, copiii primeau de Crăciun covrigi, nuci şi mere. Astăzi, acestea au fost înlocuite cu bani, bomboane şi prăjituri. Părinţii şi copiii merg la colindat în Ajunul Crăciunului. Casele sunt frumos decorate, curate şi gata de a primi colindători. Colindatul este un ritual reprezentat de texte ceremoniale (colinde), dansuri şi gesturi specifice. Colindele transmit mesaje şi urări de sănătate, prosperitate, recolte bogate şi îndeplinirea tuturor dorinţelor. Colindatul este cea mai răspândită tradiţie românească. Colindatul începe ziua în zori şi se încheie la asfinţit. După ce cântă două sau trei colinde în curte, tinerii sunt invitaţi înăuntru, pentru a fi primiţi corespunzător şi serviţi cu mâncăruri şi băuturi tradiţionale. Ajunul Crăciunului este o mare oportunitate pentru români de a-şi vizita prietenii, vecinii şi rudele.
În tradiţiile româneşti de Crăciun, în cadrul familiei româneşti tipice, există multă dragoste şi respect, se recită poezii şi se povestesc basme. Oricine vrea să cunoască spiritul românesc trebuie să intre într-o casă de români, mai ales în timpul iernii. Se va vedea salutul românului, cum face el semnul crucii înainte de a mânca sau înainte de tăierea pâinii. Femeia româncă face semnul crucii de trei ori.
Există multe tradiţii frumoase şi obiceiuri specifice celor două sărbători de iarnă mari: Crăciunul, care semnifică naşterea Domnului Hristos, şi Ajunul Anului Nou. Obiceiurile şi tradiţiile sunt comune pentru toate locurile din lume … însă, inimile oamenilor sunt cele mai importante în timpul unei sărbători. Sărbătoare sau nu … fără Isus Hristos Însuşi, Crăciunul nu este altceva decât o altă tradiţie.
Text de Mira Tănase pentru Savoart Sărbătoarea Bunului Gust
La muli ani Eugen de Savoia, oriunde te-ai afla!
Eugen de Savoia-Carignano, sau Eugeniu de Savoia, cunoscut și ca Prințul Eugen, (n. 18 octombrie 1663, Paris – d. 21 aprilie 1736, Viena) a fost unul din cei mai străluciți feldmareșali ai Sfântului Imperiu Roman. Lui i se datorează în bună măsură ridicarea Austriei ca mare putere în cadrul Sfântului Imperiu Roman, iar apoi poziția hegemonială a Țărilor Ereditare Austriece (ale Casei de Habsburg) în plan european.
După victoria de la Petrovaradin (5 august 1716) asupra oștilor otomane, prințul Eugeniu de Savoia decide cucerirea cetății Timișoara, pentru a pune stăpânire pe această importantă poziție strategică. În urma unui asediu de 48 de zile, însoțit de bombardamente repetate, care au distrus în mare parte clădirile din interiorul cetății, la 12 octombrie 1716, Mehmed Pașa, ultimul comandant otoman al Timișoarei, acceptă capitularea, iar garnizoana turcă părăsește definitiv orașul. La 18 octombrie 1716, prințul Eugeniu de Savoia își face intrarea triumfală într-o cetate grav răvășită de violentul asediu. Garnizoana otomană se retrage în sudul Dunării, iar după 164 de ani cetatea intră din nou sub stăpânirea europenilor.
Text de Mira Tănase pentru Savoart – Sărbătoarea Bunului Gust
Cum s-a născut berea blondă
O drojdie din Patagonia, adusă din întâmplare în Europa în secolul al XV-lea, a dat naştere berii blonde – lager -, obţinută prin fermentare la rece, atât de apreciată în zilele noastre în lumea întreagă, au anunţat autorii unui studiu publicat, luni, în Statele Unite ale Americii.
Această drojdie, denumită “saccharomyces eubayanus”, ar fi fost transportată în urmă cu 500 de ani, de pe o plajă din America de Sud, pe o bucată de lemn sau în stomacul unor muşte drosofile, pentru a ajunge într-o pivniţă sau într-o mănăstire din Bavaria, unde fabricanţii de bere îşi păstrau produsele, afirmă autorii studiului.
Drojdia “emigrantă” a fuzionat cu o “verişoară” îndepărtată, “saccharomyces cerevisiae”, o drojdie utilizată de multe milenii în Europa şi în Asia pentru a face să crească aluatul de pâine şi pentru fermentarea vinului şi a berii.
Drojdia hibrid care a rezultat a permis obţinerea de bere blondă, denumită “lager” încă din secolul al XV-lea în Bavaria, explică autorii, al căror studiu a fost publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS).
În prezent, piaţa mondială de bere blondă, care reprezintă majoritatea brandurilor de bere, valorează circa 250 de miliarde de dolari pe an.
Oamenii de ştiinţă şi producătorii de bere ştiau de mult timp că această drojdie capabilă să producă o fermentare la temperaturi scăzute era de fapt un hibrid, însă nu cunoşteau până la acest studiu naturamicroorganismului care fuzionase cu “saccharomyces cerevisiae” pentru a obţine o astfel de proprietate.
Toate cercetările efectuate pe specii de drojdii cunoscute – peste 100 – au eşuat până la acest studiu.
Descoperirea noii specii misterioase de drojdie reprezintă rezultatul unui studiu de amploare, coordonat de Jose Paulo Sampaio şi Paula Goncalves, de la Noua Universitate Lisabona din Portugalia.
Unul dintre colaboratorii lor de la Institutul pentru Biodiversitate şi Cercetări asupra Mediului din Argentina a descoperit microorganismul, în acarienii care infectează fagii din Patagonia, al căror ADN seamănă extrem de mult cu jumătatea de ADN a drojdiei hibride ce permite fermentarea berii lager.
Text de Mira Tănase pentru Savoart Sărbătoarea Bunului Gust
Eu pot trăi fără îndulcitori
Puţini pot trăi fără îndulcitori. Cafeaua trebuie să fie dulce pentru a o savura, ceaiul la fel, prăjiturile nu ar mai exista fără gustul dulce, „vicios” de care nu ne putem descotorosi şi chiar unele tipuri de mâncăruri utilizează în compoziţia lor faimoasele „dulcegării”. Dulcele este parte integrantă a vieţii noastre, face parte din rutina noastră, din nevoile pe care le avem şi, uneori, îl folosim ca alinare chiar şi în trăirile pe care le experimentăm. Parcă niciodată nu poţi refuza „ceva dulce”.
Zahărul este principalul îndulcitor pe care îl folosim în alimentaţia noastră. Auzi în stânga şi în dreapta cât de nociv e, dar parcă pe o ureche îţi intră şi pe alta îţi iese. Nu contează, însă, că e miere, zahăr, sau zaharină, toate au acelaşi efect. Va trebui să ne asigurăm că ştim câte ceva despre toate variantele «dulci» ca să putem şti ce alegem.
Zaharina – nu, mulţumesc!
Când spunem „zaharină” putem adăuga lângă şi îndulcitori înrudiţi cum ar fi aspartam, sorbitol, xilitol, manitol, sucraloză, maltitol etc, adica E-uri. Şi cred că nu mai au nevoie de nici un comentariu. Numai după numele lor putem interpreta că e vorba de produse chimice, prelucrate.
Ni s-a tot indus ideea de a folosi zaharina, în locul zahărului, spre beneficiul siluetei. Poate da rezultate doar la suprafaţă, din punct de vedere al fizicului, dar cu sănătatea ce facem? Aceasta nu este întotdeauna atât de vizibilă. Sacrificăm orice pentru silueta noastră?
Se spune că îndulcitorii artificiali sunt acele substanţe chimice care oferă preparatelor şi băuturilor acel gust dulce, similar cu acela al zahărului, dar cu mai puţine calorii decât acesta. Aceştia au un gust mult mai dulce decât al zahărului obişnuit şi de aceea sunt utilizaţi în cantităţi mai mici.
De unde vine şi cât timp i-a trebuit zahărului să ajungă pe mesele noastre, vom afla în articolele următoare atunci când vom vorbi şi despre miere. Despre variatele produse ale dulcelui interzis vă invităm să aflaţi mai multe, degustând, în cadrul următoarei ediţii a Savoart – Sărbătoarea Bunului Gust, delicioase preparate.
Text de Mira Tănase pentru Savoart – Sărbătoarea Bunului Gust
Nectarul zeilor nemuritori
Dintotdeauna vinul rosu s-a aflat undeva la granita dintre fictiune si realitate. La inceputurile civilizatiei omenesti, era bautura zeilor alaturi de celebrul nectar pe care il sorbeau zeii olimpieni. Unii cercetatori ai mitologiei au aratat ca celebrul nectar al zeilor care nu era altceva decit un vin rosu adus din zone tinute secrete de catre stapanii Olimpului, in f
apt era un soi de vin pregatat special de catre sacerdotii de pe malul Pontului si destinat doar nemuritorilor. Se spunea ca cei care reusesc sa manince din mincarea zeilor si sa le bea vinul, deveneau nemuritori. Din cauza asta Zeus pusese paza severa, pentru ca neamul ceresc sa nu se amestece cu saminta terestra. Ceea ce nu se stie din legendele mitologice e faptul ca, un zeu, un singur zeu, ajunsese sa-l intreaca in popularitate chiar pe stapanul zeilor, pe Zeus.
Armate intregi de credinciosi cutreierau pamanturile si mii de altare ardeau neincetat in cinstea acestui zeu. Acest zeu, de sorginte traca, era Bacchus sau Dyonysos, cum i se mai spunea. Si era zeul vinului. Numai ca, zeul vinului nu reprezenta doar ceea ce ne inchipuim noi astazi sau ceea ce, deformat a ajuns astazi pana la noi. Nu era un zeu al betivilor, al celor care se dedau placerilor trupesti fara socotinta. Era zeul renasterii naturii, zeul reinvierii. Puterile lui erau atat de mari incat olimpienii insisi se temeau de el.
Nu este nici o ocazie deosebita in care vinul rosu sa nu fie folosit. Si asta, pentru ca dincolo de existenta sa simpla de licoare de baut, in vinul rosu sta puterea supranaturala pe care o regasim la toate fiintele nemuritoare, fiind ea insasi o parte din fiinta spirituala a acestora.
Text de Mira Tănase pentru Savoart Sărbătoarea Bunului Gust
Hristos a Inviat!
Am intrat, iata, in perioada reinnoirii lumii, asa cum se spune in vechea traditie. Saptamana aceasta, fiind prima dupa invierea Domnului, este o perioada de mare sarbatoare pentru lumea crestina.
Recunoscuta in Sfanta Scriptura ca o perioada a bucuriei pentru redobandirea sperantei, Saptamana Luminata cere tuturor crestinilor sa se ridice, sa creada, sa spere, sa se bucure. De aceea este interzis sa tinem post in aceasta perioada. Mai mult, pentru rugaciunile de fiecare zi, nu ne vom mai aseza in genunchi – in aceasta saptamana nu se ingenuncheaza!
Asadar, sa ne deschidem cu totii sufletele, primenite de lumina invierii, spre bucurie si speranta! Savoart – Sarbatoarea Bunului Gust, va doreste intelepciunea linistirii si a multumirii pentru toate minunatiile lumii de azi!
Adevarat a Inviat!
Ouale de Paste
Daca sarbatorile iernii au bradul impodobit, sarbatorile primaverii, au, in mod obligatoriu, ouale rosii.
Traditia oualor de Paste este una dintre cele mai vechi. Se spune ca Maica Domnului, venind sa isi planga copilul ranit de pe cruce, a asezat pe pamant cosul cu oua pe care il purta la ea. Sangele din ranile lui Iisus a picurat pe ele si le-a inrosit. De atunci ouale se vopsesc in culoarea sangelui, pentru a aminti de suferintele Mantuitorului.
Prin mancarea oualor rosii, crestinul se impartaseste cu trupul lui Christos, dupa cum i-a indemnat acesta in seara Cinei celei de Taina: „Luati, mancati, acesta este trupul meu care se frange pentru voi, spre iertarea pacatelor”.
Pregatirea oualor de Paste nu se face, insa, oricum. Exista si aici reguli clare, care nu permit abateri. Astfel, ouale ce urmeaza a fi inrosite trebuie culese sau cumparate (dupa nevoile moderne) neaparat in ziua de miercuri. Urmeaza ca, apoi, sa fie vopsite in Joia Mare. Este interzis, conform traditiei, ca ouale sa se vopseasca in Vinerea Mare!
Oul astfel primenit, prin culoare si incondeiere, simbolizeaza, de asemenea, invierea Domnului si trezirea la viata a binelui – asa cum puiul de gaina prinde viata incet, in gaoacele oului.
Savoart – Sarbatoarea Bunului Gust va asteapta la urmatoarea editie pentru o altfel de primenire a sufletului, in maniera sensibila, culturala si plina de savori!
Asinul de la Ierusalim
Pentru Religia Ortodoxa, Duminica Floriilor este o zi cu o multitudine de semnificatii cu importanta majora in credintele si ideile crestine. Aceasta zi, celebrata intotdeauna inainte cu o saptamana ziua Pastelui, anticipeaza sanctitatea celei mai mari sarbatori crestine. Tocmai de aceea, poate, in traditia romaneasca se spune ca vremea din aceasta zi este la fel ca vremea ce va urma in ziua Pastelui.Din punct de vedere religios, ziua floriilor inaugureaza Saptamana Patimilor si, in acelasi timp, celebreaza intrarea si primirea Domnului Iisus Christos in Cetatea Ierusalimului. Acest eveniment are caracter emblematic in viata Mantuitorului: oamenii i s-au inchinat, asternand ramuri de salcie si maslin pe drum, ca asinul care il purta pe Iisus sa calce pe moale. Acest gest a fost atat unul de recunostinta fata de minunile Fiului Lui Dumnezeu, cat si unul de recunoastere a Mantuitorului.
Se spune ca, de la aceasta intamplare, pentru ca a fost atat de cald si bland ca sa duca povara Mantuitorului, magarul poarta pe spate simbolul Sfintei Cruci, ca semn al binecuvantarii. Intr-adevar, daca privim orice magarus, vom observa pe spatele lui ca blana este mai inchisa la culoare, de-a lungul coloanei vertebrale si in zona umerilor, desenand semnul crucii.
Curiozitate sau minune, cert este ca magarusul ramane unul dintre cele mai blande si mai supuse animale, avand, pe undeva, smerenia unui monah.
Cu ocazia frumoasei sarbatori a Floriilor, Savoart – Sarbatoarea Bunului Gust ureaza tuturor Florilor cu suflet de om La Multi Ani Fericiti aproape de tot ce va este mai drag!
Diamantele de nisip
Continuam astazi calatoria prin lumea legendara a cristalelor. Stralucirea, transparenta, dar si sunetul curat, in ecourile inalte si blande ale noii sticle flintate aveau sa cucereasca inimile oamenilor. Cererea pentru cristal a devenit atat de mare in Anglia, iar numarul fabricantilor a crescut in asa masura, incat statul si-a permis promulgarea unei legi care sa taxeze noua sticla ca pe un produs de lux. Producatorii s-au vazut, astfel, nevoiti sa isi mute fabricile in Irlanda, unde nu existau aceste accize pentru cristal.
Pe continent a fost repede preluata reteta pentru noua bijuterie a sticlei. Intre casele producatoare de cristal, reputatia unora transcende timpul si, prin aceasta, istoria. Unele ajung cele mai importante nume in domeniu chiar si pentru contemporaneitate.
Cristalul este un material care, lucrat cu atentie, imita in mod fidel cele mai scumpe pietre pretioase. O casa austriaca de productie de cristal a cucerit intreaga lume prin bijuterii create cu maiestrie din acest material delicat si cuceritor. Numele ei sta pe buzele tuturor doamnelor, mari iubitoare ale irizarilor cristaline: Swarovski. Pietrele cu acest nume nu sunt altceva decat imitatii de diamante care, prin accesibilitate si diversitate, sunt folosite in industria modei, a bijuteriilor, dar si a amenajarilor interioare.
SAVOART va doreste o zi in care stralucirea sa aiba irizari de curcubeu!
Sarutul dintre sticla si plumb
Chiar daca sticla se regaseste in majoritatea locuintelor noastre, intotdeauna maestrii sticlari au cautat sa o aduca intr-o stare cat mai buna din punct de vedere al transparentei, al rezistentei si al irizarii. Pentru aceasta au fost facute nenumarate experimente de amalgamare a nisipului pentru sticla, in topire cu alte materiale.Sticlari din lumea intreaga au adaugat, pe rand, in compozitia sticlei materiale dintre cele mai neasteptate – de la diverse tipuri de nisip, pana la materiale grele si metale.
In urma acestor incercari repetate de a atinge perfectiunea, George Ravenscroft este cel care a observat ca, prin adaugarea plumbului in nisip si amestecarea acestora prin topire, se obtine o sticla speciala, ale carei calitati depasesc mult caracteristicile sticlei clasice. Aceasta descoperire se intampla in anul 1673, in Anglia. Din cauza noului element adaugat, Ravenscroft si-a denumit produsul „sticla flintata”, ceea ce, mai tarziu, noi aveam sa cunoastem sub denumirea de „cristal”.
In articolele urmatoare vom afla impreuna cum a fost primit cristalul de catre oamenii timpului si vom descoperi alte secrete din aceasta lume a limpezimilor solide. Pana atunci, va dorim o zi plina de minunatii!
Parteneri
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|